Avatarurile Avatar-ului

Rar am auzit de vreun film care sa creeze o asemena polemica intre semeni, de la manelist la intelectual (via pseudo/pretinsi intelectuali), de la mancatori de seminte la trendsetteri si de la galeria Rapidului pana la conferinta PNL de la Poiana Brasov (ma rog, aici drumul nu-i asa de lung).
S-au spus vorbe grele, cu referire speciala la parti ale corpului din jurul taliei, s-au vehiculat lichide si solide de diverse culori, s-au spart capete si s-au stricat prietenii, s-au nascut bataturi pe buricele degetelor preocupate sa scrie cat mai repede povesti, replici, comentarii cat mai pretentioase si mai pline de duh. Si s-au cheltuit bani cu nemiluita, s-au consumat lanuri de porumb si cisterne de dioxid de carbon, s-au mirosit transpiratii, respiratii si emanatii la coada si mai ales in sala.
Filmuletul in cauza pare sa fie cam cel mai bine vandut film de pe fata pamantului, ceea ce, in ciuda mediei intelectuale indoielnice oriunde ti-ai arunca privirea, trebuie sa spuna ca n-are cum sa fie chiar cel mai prost film de pe fata pamantului. Si daca cineva a vazut Titanic (clipul de la My Heart Will Go On nu se pune in aceeasi masura in care nu se pun documentarele de pe Descopery), trebuie sa stie ca prietenul Cameron e un sucker pentru siropuri romantice insa e in acelasi timp un vizionar in materie de imagine. Sau cel putin in materie de a angaja baieti vizionari in materie de imagine. Chestie care poate sa fie extinsa inclusiv la seria Terminator sau chiar si la Abyss pana la un punct. Asa ca un blockbuster marca James Cameron trebuie sa fie de fapt o telenovela foarte hi-tech.
Intr-un fel imi pare bine ca batranul James n-a pus mana pe Lord Of The Rins, pentru ca am fi ajuns sa vedem scene fierbinti cu Frodo si Gollum, dar asta nu-i scade prea mult din meritele sale cinematografie. Pentru ca, spre disperarea pretentiosilor nostri intelectuali care peroreaza ipocrit despre valorile cinematografiei europene, uitand ca au plans pe cine stie ce comedie romantica hollywoodiana cu o seara inainte, Avatar nu e un film prost. Avatar e o experienta vizuala, bazata pe o poveste simpla, cu care oricine se poate ralia usor. Si in fond, o poveste nobila, care, oricat de subtire si uzata ar fi, e refuzata probabil de cei care ar refuza-o daca li s-ar intampla in viata reala. Avatar nu merita premii pentru cel mai bun film, dar merita orice alt premiu cu conotatie tehnica.
Unii oameni, pretentiosi de genul celor din noua "gherila" catavenciana, care pare sa nu mai prea are treaba cu realitatea de cand are treaba cu Realitatea, au drame despre multii plutitori si animalele cu 6 picioare (vezi aici). Ca deh, in universul nostru exista reguli. Una de bun simt e sa stai in banca ta cand nu intelegi ce se intampla, doar ca, intr-adevar, regula gravitatiei are ceva mai mult succes. Dar cand critica te mananca precum un cancer, n-o sa ai niciodata imaginatie, placerea unei povesti si nici deschiderea catre diversitate. Si daca vorbim de o planeta alta decat batranul Pamant, mie mi se pare ca avem de a face cu un SF, SciFi, Science Fiction. Stiintifico-fantastic. Am o vaga impresie ca acest cuvant, "fantastic", nu e doar interjectia pe care o auzi in ultima vreme in Romania cand ninge iarna. Parca are un sens, nu stiu sigur, dar o sa-l intreb pe Jules Verne cand ma intalnesc cu el.
In rest, parerea mea, in ciuda ciudei pe care o am pe americani, e sa dati banu' pe Avatar, sa-i ingrasam contul lui James, pentru ca-si merita banii mai mult decat isi merita criticii maruntisul lor meschin. Pentru ca filmul in general are niste componente, care pot fi descoperite si la sfarsitul, pe genericele alea pe fond negru, unde apar toti negrii care au muncit acolo. Si una dintre componente este imaginea. Daca Avatar ar fi fost o piesa de teatru, probabil ca s-ar fi golit sala dupa prima replica. Dar nu e.